Oare ce mână de om a plantat un plop în mijlocul trotuarului, pe pista de biciclete de pe Calea 13 Septembrie, fix lângă gardul Catedralei Mântuirii Neamului din București? Se vede că este bătrân, mai bătrân decât orice copil născut după anul 1989. Trecătorii îl ocolesc mirați, fără să știe că stingherul arbore este un simbol al demolărilor din cartierul Uranus din anii ’80. O dovadă. Un supraviețuitor. Un martor. În anii ’80, 40.000 de bucureșteni au fost strămutați și o zonă de 7 kilometri mp din Bucureștiul istoric a fost rasă de pe fața pământului cu buldozerele. “Make Bucharest Great Again”, un proiect B365 dedicat patrimoniului orașului este astăzi despre oameni și câini, despre arbori sacri și demolatori, despre patrimoniul imaterial al cartierului Uranus.
Fiecare frunză din acest plop ar putea să spună povestea unei case distruse, a unei familii, povestea unei vieți demolate. Și au fost 40.000.
Dorothee Hasnaș, arhitect, consilier al Grupului de lucru “Patrimoniu” al Ordinului Arhitecților din România, Filiala București: “Copacul face parte din vechiul aliniament de arbori al străzii Izvor. În ciuda modificării traseului, întâmplarea face ca pe locul unde se află acum acest plop, limita nouă a Căii 13 Septembrie să se intersecteze cu vechea stradă Izvor. Arborele, aflat acum de partea stângă, cum coborâm panta spre centru, atunci era pe partea dreaptă, aproape de intersecția cu strada Acvila, ce ducea la Școala nr. 128. Copacul supraviețuitor este cel care a fost fotografiat de Andrei Bîrsan în timpul demolărilor din prima parte a anilor ’80”.
“În alte părți ale lumii, oamenii cred că sufletele celor morți se orientează după copaci ca să se întoarcă, să știe de unde au plecat și unde să se întoarcă”
Dorothee Hasnaș, arhitect: “Copacul se află pe strada Izvor, pe o parte a străzii, și după noua sistematizare a ajuns pe Calea 13 Septembrie, pe cealaltă parte. Au mai supraviețuit și câțiva pini de la intrarea în Stadionul Republica, proiectat de Horia Creangă. A fost îngropat, este garajul Senatului astăzi. Copacul acesta este o metaforă pentru Uranus. În țările africane, copacii batrâni au o valoare deosebită, au fost martori ai unor evenimente extraordinare. În Haiti (Caraibe), de pildă, unii arbori sunt sacri, oamenii cred că sufletele strămoșilor se orientează după acești copaci ca să se întoarcă, să știe de unde au plecat. Pe ei cresc orhidee și nu sunt tăiați niciodată pentru că sufletele nu ar mai ști unde să se întoarcă”.
În anii ’80, Cârmaciului i se spunea “Ceaușima”, distrugerile fiind comparabile cu cele din Hiroshima
Imaginați-vă o zona de 7 kilometri pătrați pe care se aflau vechi case românești, vile interbelice elegante cu grădini, trandafiri și arbori, cu străzi în pantă pe Dealul Spirii, cu școli, mici ateliere meșteșugărești, cu Biserici și Mănăstiri de pe vremea lui Mihai Viteazul. Toate își aveau rostul și însemnătatea lor exact pe locul unde se află acum Parcul Izvor, Casa Poporului, Catedrala Mântuirii, Casa Academiei, Piața Constituției și o parte din cartierul 13 Septembrie. Tramvaiele gâfâiau pe Dealul Spirii, vara meciurile de pe stadionul ANEF adunau mii de entuziaști, viața era tihnită în vechile mahalale ale orașului, Antim, Sfinții Apostoli, Mihai Vodă.
“Am ținut în mine senzația cartierului, era o tihnă, era o plăcere”
Dumitru Belu, pentru proiectul “Uranus Reconciliere, 2021”: “Acolo m-am născut, acolo s-au născut mama, mătușa mea, am fost botezați toți la aceeași biserică. Am amintiri formidabile cu străzile în pantă, cu derdelușurile. Și acum duc cu mine memoria libelulelor, a greierilor, mirosul de la Fabrica Bragadiru, licuricii. Mă bucur că am ținut în mine aceste senzații, fără să mai sufăr azi. Era o tihnă, era o plăcere”.
Stadionul proiectat de Horia Creangă este astăzi garajul senatorilor
Stadionul construit în anul 1926, a fost modernizat între anii 1933-1939 de arhitectul Horia Creangă. A fost primul dotat cu sistem de drenaj, prima construcție modernă dedicată sportului. A fost îngropat la modul propriu și este astăzi garajul Senatului. Casa Poporului a fost ridicată pe Dealul Spirii, pe locul în care s-a dat bătălia de la 13 sept 1848 în care „divizia de pompieri a Bucureșcilor” a înfruntat trupele otomane venite să stingă Revoluția pașoptistă. Se spune că atunci când a fost săpată fundația Palatului faraonic a fost descoperit un cimitir vechi. Cu ciumați.
În anii ’80, praful de la demolări plutea în aer tot timpul. Au fost puse la pământ monumente istorice irepetabile: Muzeul Militar, Biserica Albă Postăvari, Spitalul Brâncovenesc, stadionul Republicii – construit în stil art deco după planurile lui Horia Creangă, clădirea Operetei, Casa Demetriade, fântâna Lahovary, ansamblul de chilii din jurul Bisericii Schitul Maicilor, ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă care adăpostea Arhivele Naționale, fiind translatate doar biserica și clopotnița.
“Când tu distrugi lăcășuri de cult, de fapt spui «Uite, eu sunt deasupra tuturor valorilor tale, îmi permit să distrug lucrurile în care crezi»
Dorothee Hasnaș: “Oriunde ar trăi, oricum ar arăta cartierul lor, toți oamenii au legătură cu proximitatea lor, cu spațiul în care trăiesc și spațiul acesta este încărcat de povești. Cu cât poveștile sunt mai valoroase și mai vechi, cu atât locul are o identitate mai puternică. Marile mutări, indiferent că au fost făcute de Stalin sau de Ceaușescu, marile operații de restructurare urbană au avut întotdeauna componenta de a modifica identitatea populației din zona, țesutul ei sociologic”.
“De obicei, asta se face într-un război, ocupantul vine și demolează clădirile de cult, cum au făcut talibanii sau ISIS”
Dorothee Hasnaș: “Au urmărit să destabilizeze psihologic oamenii, să le șteargă trecutul, să le dărâme chiar și bisericile. De obicei, asta se face într-un război, ocupantul vine și demolează clădirile de cult, cum au făcut talibanii sau ISIS. Demolează artefacte de cult pentru a arăta că noi suntem deasupra zeilor voștri. Este un act de război, de sfidare, de control psihologic și de umilire a dușmanului. Când tu distrugi lăcășuri de cult, de fapt spui: Uite, eu sunt deasupra tuturor valorilor tale, îmi permit să distrug lucrurile în care tu crezi. Indiferent că este biserica ta sau casa ta sau tocmai copacul sub care te întâlneai cu prietenii tăi. Fără poveștile trecutului în care să ne regăsim nu avem o identitate”.
“E plop sau e o plopiță? Cred că e plopiță, plopii sunt alungiți, iar plopițele au coroana rotunjită”
Au demolat vieți, nu doar clădiri, biserici, arbori și străzi vechi. Paul Drogeanu este etnolog și s-a născut într-o casă frumoasă de pe strada Antim, nr. 36, în anul 1948, înainte de Naționalizare cu o săptămână. Clădirea familiei a fost construită în anul 1906 de bunicul său, Nicolae Drogeanu, inginer, director al C.F.R. Iși amintește cu precizie vizuală de grădina cu trandafiri amenajată de bunici cu alei și spații verzi, de patru plopi, de o fântână și de doi peri bătrâni, iar între cei doi peri de o potcoavă făcută din liliac. Și de un gard. “Am iubit gardul acesta. Tipul ăsta de gard de fer forge era peste tot în cartier. Gardul avea o funcție estetică pe care nimeni n-o mai înțelege astăzi”.
“Ce ar trebui să știe cei tineri este că, în numai zece ani, a dispărut practic o inimă a Bucureștiului”
Paul Drogeanu: “Știu plopul care-a supraviețuit miraculos, plopul de pe strada Izvor. Cred că e plopiță, pentru că are coronamentul rotund, plopii sunt alungiți. Ce ar trebui să știe cei tineri este că în numai zece ani a dispărut practic o inimă a Bucureștiului. Ca și când ai fi dat cu o sabie peste o inimă. Dacă te uiți pe hartă, zona distrusă seamănă cu o inimă”.
“Veneau niște escavatoare care loveau cu cupele în pereții casei, venea o macara care ridica acoperișul”
Paul Drogeanu: “Casa noastră din Antim 36 era vis-a-vis de Biserica Antim. Avea parter, etaj, pod și pivniță, toate fiind locuite în parte de familia mea și de diverși chiriași băgați prin Legea Spațiului Locativ, după Naționalizare. Ni s-a spus că este cuprinsă în planul de demolare. Trebuie să știți că nu existau hârtii scrise. Partidul, în înțelepciunea lui, și-a dat seama că e bine să nu rămână hârtii scrise. Se știa că se apropie demolările, veneau niște escavatoare care loveau cu cupele în pereții casei, venea o macara care ridica acoperișul și niște camioane cu echipe de demolatori”.
“Vărul meu a fost trezit de o macara care trăgea de acoperișul casei, dimineața devreme”
Paul Drogeanu: “Cum se întâmplau demolările? Se amenaja un spațiu mare gol în dreptul Casei Poporului, era un eșafod, o platformă înalta pe care se suiau Ceaușeștii și arhitecții implicați. Se uitau la o machetă, scara 1 pe 1, și când dădeau din mână, dispăreau străzi întregi, se întâmpla în funcție de cum dădeau sau nu dădeau din mână. Eu am plecat din casă în anul 1972, în locul meu stătea vărul meu, arhitect. L-a trezit din somn într-o dimineață devreme o macara care trăgea de acoperișul casei, era un acoperiș foarte frumos cu țiglă, înalt. Repede, repede s-au îmbrăcat și li s-a spus: plecați cât mai repede. Au plecat cu ce aveau pe ei”.
Dacă refuzai să pleci, îți tăiau gazele, apa, lumina, apoi îți distrugeau acoperișul
Cei mai mulți dintre cei 40.000 de bucureșteni strămutați au plecat cu ce aveau pe ei. Se făcea un inventar, demolatorii se uitau în special la feronerie, la sobe, multe de ele de patrimoniu, la șemineu, la tot ce era valoros. Dacă doreai să-ți iei ceva din casă, erai obligat să o darâmi pe cheltuiala ta, dacă lăsai totul și plecai, îți făceau favorul de a o distruge ei. Dacă refuzai să pleci, îți tăiau gazele, apa, lumina. Dacă tot nu te dădeai dus, veneau și îți distrugeau acoperișul, fără avertisment.
“În fața casei și în spate erau patru plopi înalți care treceau mult de înălțimea casei, unul a supraviețuit demolărilor”
Paul Drogeanu: “Cartierul a însemnat locul în care m-am născut, locul în care trăiau bunicii, părinții, verișorii mei, colegii mei de școală, prietenii mei, iubitele mele. În fața casei și în spate erau patru plopi înalți care treceau mult de înălțimea casei, acești plopi fuseseră moșteniți dinainte de construcția casei. I-am apucat, ii vedeam din balconul în care ieseam când eram copil. Unul era în fața casei, la stradă, altul, cum mergeai pe aleea asfaltată spre fundul curții și alți doi, chiar în spatele casei, în fața garajului din curtea cu piatră de rău, din fața livezii”.
“Mi-au spus că bunicul a fost un exploatator, iar plopul supraviețuitor a fost tăiat după 1989”
Paul Drogeanu: “Când a fost demolată casa plopul de la stradă a rămas. Era bătrân, probabil a fost o superstiție a demolatorilor, care săracii de ei au trecut prin lucruri groaznice, erau oameni simpli, erau obligați să o facă într-un fel. Au trecut anii, au venit evenimentele din decembrie și spre mijlocul anilor ’90 am făcut conform Legii 10 cerere ca să fim despăgubiți. Ni s-a răspuns abia prin ’95 că bunicul a fost un exploatator”.
“Nu-mi plăcea să merg în zona aceea și nu-mi place nici acum și mulți din cei pe care-i știu nu trec pe acolo”
B365: În ’95 mai aveau curajul să spună asta? “Exploatator “este un cuvânt din anii ’50.
Paul Drogeanu: “Da, sigur că da, și nu e vorba numai despre noi. Bunicul a fost director la Căile Ferate, inginer, numai exploatator n-a fost. Cu forțe proaspete am depus la dosar și acest plop supraviețuitor, o poză veche cu casa și una din 2000 în care se vede plopul care se afla în spatele blocului unde este acum Procuratura Generală. Nu-mi plăcea să merg în zona aceea și nu-mi place nici acum, dar după o vreme a trebuit să trec și am văzut că fusese tăiat. Oamenii care l-au slujit pe Ceaușescu au demolat pentru că așa le-a spus Ceaușescu. Apoi s-au privatizat și astăzi acționează în cea mai puternică ramură a economiei, cea imobiliară. Demolările și mentalitatea au rămas, doar că roadele sunt culese acum de cei ce se numesc dezvoltatori”.
“Toate aceste schimbări de nume ale străzilor și de numere au rolul de a șterge istoria”
Paul Drogeanu: “Tatăl meu era un tip foarte sportiv, a fost campion la scrimă, imediat după ce ne-au mutat a făcut cancer și a murit. Foarte puțini din cei din cartier au vrut să se mai întoarcă acolo. Mulți ani. Când mă gândesc la casa, deja mă gândesc cu cuvenita jale, dar nu gândesc să mă folosesc de vreo despăgubire. Despăgubirea este doar modul prin care mă gândesc la părinți, la bunici și străbunici, le arăt că mi-am făcut totuși datoria, că am cerut să se facă dreptate și să existe totuși o lege în țara asta. Nu am primit-o până acum. Pe strada Antim, străbunicul și bunicul au mai construit niște case. O parte din stradă și-a schimbat numele. Strada Rahovei care este la capătul Străzii Justiției, care leagă acea parte, se numește acum George Georgescu. Toate aceste schimbări de nume și de numere au rolul cel de a șterge istoria, despre asta este vorba. Mulțumiri celor care nu se lasă și încearcă să țină viu Bucureștiul istoric”.
“ In mintea ei, mama se ducea pe Ecoului 50 și spunea: “Am fost acasă”. “Nu aveai cum Mami, nu mai este Ecoului 50”
Rodica Scafeș a avut casa părintească pe Ecoului 50, una dintre cele mai frumoase străzi din cartier. “Bunicii au cumpărat casa în anul 1913. Noi am putut să avem o grădină cu flori, erau numai butoaie cu leandru, rodiu, filodendrom, ficus, un liliac. Când a fost demolată, în 1984, am luat două lucruri vii din ea: un pui de liliac și unul de rodiu. Nu ne-au lăsat să luăm sobele, dintre care cel puțin una era de patrimoniu. Casa avea elemente medievale, turnuri și creneluri. După ce am plecat, mama se ducea mereu în mintea ei pe Ecoului 50. Dacă nu erai atent, ea mergea pe Ecoului. Și spunea: “Am fost acasă”. “Nu aveai cum mami, nu mai este Ecoului 50”.
“Toți cu care am vorbit visează că se întorc în casele lor, este cea mai mare distrugere urbană pe timp de pace”
Dorothee Hasnaș: “Majoritatea celor cu care am vorbit spun: odată ce mi-am pierdut casa, nu mai contează unde stau, că stau în Balta Albă sau în Franța. Este o traumă profundă, este cea mai mare distrugere urbană pe timp de pace, nu a fost război, nu au fost bombardamente. Oamenii și astăzi își visează locuințele. Toți cu care am vorbit visează că se întorc în casele lor. Visează că s-a cojit vopseaua de pe ușa de la cămară și că trebuie să meargă să ia ceva din grădină, sunt niște detalii care le-au rămas în cap și astăzi după atâta timp”.
Dorothee Hasnaș face parte din echipa platformei „UranusACUM” care a demarat în anul 2019 cu expoziția cu acelasi nume si continuă cu proiectul “Uranus Reconciliere 2021” care vine în continuarea “Uranus acum”, din anul 2019. O echipă de arhitecți, cercetători istorici, sociologi, cercetători urbani cartează zona disparută, colecționează mărturiile foștilor locuitori și martori și caută soluții pentru reactivarea zonei. „Ne uităm inapoi, ca să ne putem uita înainte într-o lumină noua. Fără a mai face victime, mai intelepți”.
“Credem că evocările nostalgice sau strict legate de reproducerea unor arhive, nu mai sunt de ajuns”
Uranus Acum: “Pe 22 decembrie 1989 se sfârșea brusc nu doar regimul Ceaușescu, ci și proiectul megaloman de distrugere și reconstruire a orașelor românești. După 31 de ani, memoria colectivă a acestor transformări este din ce în ce mai slabă, în timp ce agresiunile asupra orașelor continuă, chiar dacă într-o manieră complet diferită. Uitarea uneori voluntară permite intensificarea unui discurs revizionist, care justifică distrugerile brutale prin nevoia modernizării, și care se aplică în mod programatic și distrugerilor ci construcțiilor excesive actuale. Credem că evocarile nostalgice, sau strict legate de reproducerea unor arhive și alte documente, nu mai sunt de ajuns. Prin proiectul propus aici facem pasul catre o reconstituire simbolică și analitică a unei realități urbane eliminate”.
“Vreau să aducem in atenția bucureștenilor aceste urme printr-un traseu marcat temporar al acestor martori supraviețuitori ai demolărilor”
Dorothee Hasnaș: “Vrem să aducem in atenția bucureștenilor aceste urme printr-un traseu marcat temporar al acestor martori supraviețuitori ai demolărilor. Cum este bolta din cărămidă țesută de pe strada Vânători (despre care am scris aici, n.n) sau plopul din mijlocul trotuarului de pe 13 septembrie, sau o bucată din pavajul străzii care mai există astăzi pe Salvatorului, acolo se mai vede un rest de piatră cubică. Este o stradă care pornește din Uranus și se termină în nimic, se termină în tarlaua Academiei. Acolo mai există o singură casă supraviețuitoare, la numărul 7, pe strada Salvatorului”.
“Punctele acestea supraviețuitoare sunt ca niște insule care pot să crească și să se unească”
Dorothee Hasnaș: “Este remarcabil faptul că au supraviețuit câteva puncte mici din toată uriașa zonă demolată. Să ne imaginăm orașul ca o rețea, așa cum pielea este o structură complexă de țesuturi care lucrează împreună pentru a ne proteja. Pielea se regenerează pornind de la câteva puncte ale țesutului care nu au fost afectate de distrugere. Punctele acestea supraviețuitoare sunt ca niște insule care pot să crească și să se unească. După demolare, majoritatea landmark-urilor din Uranus au fost distruse. A fost îngropat Stadionul, a fost mutată Biserica Mănăstirii Mihai Vodă, cu tot cu anexe. Rahova-Uranus a devenit un cartier dormitor, și acum este tot un cartier dormitor. Aceste vestigiii supraviețuitoare așezate într-un parcurs coerent ar da o adevărată valoare locului. Ar începe să devină iar un cartier cu personalitate, iar aceasta ar atrage o grămadă de oameni și o grămadă de dezvoltări imobiliare valoroase”.
“Fiecare biserica era inima unei mahalale”
Dorothee Hasnaș: “Înainte de demolări nu a existat denumirea de cartierul Uranus. Erau cartiere mai mici care proveneau din cele mai vechi mahalale din zonă, Antim, Sfinților, etc, acestea au devenit împreună un cartier. Mahala vine din turcă si înseamnă “cartier”, nu avea denumirea peiorativă de astăzi . Fiecare biserică era inima unei mahalale. Această denumire de Uranus a apărut după demolări. Oamenii care au fost mutați se identifica astăzi ca locuitori ai zonei Uranus pentru că Uranus era axa principala Nord-Sud”.
“Apare des ideea greșită că zona Uranus ar fi fost una săracă, amărâta”
Dorothee Hasnaș: “Am descoperit că nu există denumirea de cartierul Uranus, aceasta este o identitate în urma unei traume, oamenii aceștia sunt legați de trauma pierderii cartierului lor. A casei, a școlii, a bisericii, a locului în care au trăit. Apare des ideea că zona Uranus ar fi fost una săracă, amărâta. Zona era foarte veche, avea o istorie bogată, avea case foarte diferite de secol al XIX-lea sau chiar de secol al XVIII-lea. Când s-a instaurat regimul comunist, toate au fost naționalizate și nu a mai existat relația de proprietate inițială. Casele au devenit bunuri ale Statului, ale ICRAL-ului. Substanța istorică a imobilelor a ajuns să sufere într-o oarecare măsură, dar erau încă îngrijite. La cutremurul din anul 1977 s-a decis ca această zona va fi demolată, ICRAL-ul nu s-a mai ocupat de mentenanța caselor și nici a infrastructurii, de țevi, canalizare, de partea electrică”.
“Demolările au durat mult, între 1980 și 1988, praful de cărămidă plutea tot anul, se demola constant”
Dorothee Hasnaș: “Între anii 1977 și 1984 cînd au fost demolate, casele au început să decadă brusc, erau acoperișuri căzute, totul a fost neglijat și așa a rămas în memoria bucurestenilor că Uranus era o zona sărăcăcioasă, se vorbește puțin despre asta. Taximetristul îți spune că acolo erau niște cocioabe, “bine că le-a darâmat”, dar el știe doar o parte din istorie”.
Din Uranus au mai rămas câțiva arbori, pavaje, ruine, acte, fotografii de familie, autorizații de construcție și 40.000 de mii de oameni care, cât vor mai trăi, nu vor putea să uite cât de brusc, nedrept și de absurd au fost distruse viețile lor. Ei și plopii bătrâni sunt astăzi memoria unei părți din Bucureștiul istoric. Înainte de ’89 arborii apăreau pe planurile cadastrale și erau păstrați, chiar dacă se demolau casele de lângă ei. Astăzi sunt primii sacrificați. Distrugerile de patrimoniu din vechile cartiere ale Bucureștiului continuă.
Articol publicat in b365.ro