Povestea Stadionului ANEF / ONEF / Republicii 

Nu era cel mai mare, dar sigur era cel mai frumos stadion din București și, până la ridicarea stadionului „23 August”, a fost cel mai modern complex sportiv din România. Așezat cu măiestrie pe panta terenului, era și foarte popular, cu o atmosferă bună, adăpostind nu doar meciuri și concursuri de atletism, ci și o serie de săli pentru antrenament și sport accesibile bucureștenilor sub gradenele sale. 

Amintirea sa este extrem de vie. Ceea ce  în afara lumii arhitecților se știe mai puțin, este că, în mare parte, imaginea stadionului se datorează intervenției probabil celui mai important arhitect al secolului al XX-lea din România, Horia Creangă. 

În cele ce urmează, un text al profesorului Nicolae Lascu despre arhitectura stadionului, două mărturii ale despre valoarea locului pentru viața și identitatea orașului și câte ceva despre soarta sa tragică și despre șansele unei vieți noi.  

„Stadionul O.N.E.F.

Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică (O.N.E.F.) face parte din structurile naţionale pentru încurajarea practicării educaţiei fizice, a fost înfiinţat în anul 1921, iar anul următor a fost înfiinţat Institutul Naţional pentru Educaţie Fizică (INEF), pentru pregătirea profesorilor de specialitate. Oficiul a fost denumit ulterior ANEF. După 1950, până la distrugerea sa, în anii ’80, stadionul a purtat denumirea de stadionul „Republicii”.

Stadionul ONEF, prevăzut cu teren de fotbal, pistă de atletism etc., a fost inaugurat oficial în 1926. Unica tribună, alcătuită din gradene improvizate, de lemn, aşezate direct pe panta accentuată a terenului de pe Dealul Spirii, permitea accesul spectatorilor la partea superioară, de pe o stradă ce debuşa în str. Uranus. 

Modernizarea stadionului s-a făcut după 1930. Contribuţia lui Horia Creangă a fost, înainte de toate, la realizarea unei mari tribune cu structură de beton armat, parţial acoperită, rezultat al colaborării cu inginerul Mihai Gheorghiu. Proiectul tribunei principale preia cu multă naturaleţe diferenţa de nivel dintre terenul de joc şi incinta ONEF, în timp în partea dinspre fosta str. Izvor a stadionului, tribunele erau exprimate printr-un perete continuu, ritmat doar de accese. 

Dincolo de performanţa inginerească a structurii – tribuna având o copertină în consolă cu deschidere de peste 14 m –, semnificativă din punct de vedere arhitectural este formula plastică adoptată pentru faţada acesteia, logica adaptării la teren, asigurarea accesului publicului şi utilizarea cu maximum de eficienţă a spaţiului de sub gradene, acolo fiind amplasate vestiarele, sălile de antrenament, de forţă şi toate celelalte anexe necesare sportivilor. 

Tribuna, lungă de cca 200 m, închidea latura de nord a unei piaţete alungite (prin care se făcea şi accesul spre gradene şi partea oficială).

Faţada este redusă la suprafaţa plană a peretelui, care, prin accentele sobre ale intrărilor spre gradene, prevăzute cu copertine au, de data aceasta, rolul de a ritma lungimea considerabilă a faţadei. O fantă îngustă şi continuă, vitrată, accentuează orizontalitatea întregii compoziţii. Această linie generală este întreruptă doar de tratarea specială a intrării de onoare, care prin noua idee arhitecturală adoptată, câştigă în importanţă. Suprafaţa generos vitrată a acesteia asigură o transparenţă completă, încă de la intrare până la terenul de joc. 

Evoluția proiectării tribunei principale confirmă cristalizarea unui limbaj coerent subordonat simplităţii geometrice. Potrivit lui Radu Patrulius (în HORIA CREANGĂ, omul şi opera, ed. Tehnică, Bucureşti, 1980), Stadionul ONEF a fost folosit ca model pentru construcţia stadionului din Varşovia. ”

Plan suprapus al situației de dinainte de demolare și de azi. Vechiul amplasament, cu negru. Cu roșu, Palatul Parlamentului, relieful și străzile noi. Cu albastru deschis, Catedrala Națională  

Fragment din Nicolae Lascu, „Alte clădiri publice”, Sursă: volum – Horia Creangă, o monografie, 2019, pp 190–193.

Un stadion cochet, intim. Fragmente din interviuri luate în cadrul proiectului „Uranus Acum”, 2019 

Tot cartierul era aici. (…) Stadionul Republicii a fost un stadion foarte iubit de bucureșteni. O tradiție care a rămas din acele timpuri și care încă se practică în prezent este cea a datului foc la ziare. Știți de ce există această tradiție? Pe vremea aia, stadionul nu avea nocturnă. Erau întreceri de atletism, săritură în înălțime, cursele mari – 5 000 m, 10 000 m – care durau mai mult, până se întuneca. Iar oamenii aprindeau făcliile din ziare. Pe stadionul Republicii era o problemă să prinzi un bilet la internaționalele de atletism – era full. În potcoavă [partea semirotundă a stadionului] se desfășurau săriturile în înălțime și de prăjină și finalele campionatelor naționale de box. (…) Sub tribuna principală era sala de canotaj, care se făcea pe timp de iarnă – bacul, spuneam „mergem la bac”. (Dinu Suciu)

La meciuri stăteam ore în șir pe stadion. Mai ales că te duceai devreme. Am fost la un moment dat la un meci care începea seara la 8 și ne-am dus la 12 ziua. (…) Trăiai acolo momentul, îți așezai tabăra, vorbeai cu oamenii… adevăratele conversații! Că altfel nu prea vorbeai cu lumea pe stradă. Ăsta era un loc de socializare extraordinar. (…) Eram pasionați în momentul ăla de fotbal și de asta aveam aproape abonament pe Republicii când se jucau meciuri. (Cristian Preda)

Anii ’80 ’2000. Distrugere parțială și transformare în clădire tehnică

În majoritatea variantelor timpurii ale proiectului lui Nicolae Ceaușescu pentru noul Centru Civic de pe locul Dealului Spirii, stadionul, la fel ca și Mânăstirea Mihai Vodă dinspre Izvor erau propuse pentru păstrare. Proiectul a evoluat însă către o scară din ce în ce mai nebunească, inclusiv în ceea ce privește demolările. Cum ansamblul trebuia să fie un oraș Interzis, o fortăreață ermetică, o funcțiune publică cum era stadionul nu mai avea cea nicio șansă.

Au fost distruse clădirea tribunei principale și cea mai mare parte a gradenelor. Faptul că demolarea nu a fost completă se datorează strict unor condiții utilitare: clădirea a fost convertită în adăpost pentru muncitori, materiale etc., parte a giganticei organizări de șantier, urmând a dispărea complet după terminarea lucrărilor. (Vezi în acest sens mărturia lui Ioan Popa, în cartea „Robi pe Uranus”).

Oprirea șantierului în decembrie 1989  a însemnat și stoparea demolării. Nu avem informații despre cât din situația actuală se datorează unor intervenții de după mutarea parlamentului în palatul lui Ceaușescu. În orice caz, astăzi, cea mai mare partea a stadionului se află azi sub noul deal din jurul casei, iar o dală din beton acoperă fostul spațiu de joc. Funcțiunea actuală este cea de garaj pentru Parlament.

Privind prin poarta transparentă dinspre strada Izvor, se remarcă că porțiuni importante din peretele curb originar s-au păstrat. Din păcate, o intervenție recentă a alterat placajul fațadei. 

Pentru un alt viitor 

Cu excepția unei zone reduse de securitate în jurul Palatului Parlamentului, întreaga curte actuală ar fi normal să fie accesibilă și utilizată de către public. Chiar dacă acest lucru se va întâmpla prin crearea unui parc, acesta ar trebui, credem, să conțină și echipamente publice de care orașul are disperată nevoie. Este vorba inclusiv de terenuri și clădiri pentru sport.  În acest context, ni se pare importantă readucerea construcției la funcțiunea originară. Evident, nu ar fi vorba de o reconstrucție muzeală, ci de un stadion și de clădiri pentru sport noi, care să integreze însă cât mai mult din cele păstrate. Împreună cu o serie de terenuri si de anexe pentru tenis, baschet etc., o parte din noul spațiu verde din jurul parlamentului ar căpăta funcțiunea de parc sportiv.  

Stadionul ONEF #2. De atunci, de acum, de iubit din nou. 

Harta celor 10 instalații amplasate în 2022 pe locul unor case, clădiri și spații din Uranus

Vechiul cartier Uranus
Expoziția Uranus Acum – Reconciliere