IPC – Ilinca Păun Constantinescu
OS –Oana Suciu
RS – Rodica Scafeș
RS: În această casă m-am născut. Bunicii au stat (inițial) pe Lăzureanu cu chirie, într-o casă cu foarte mulți chiriași. Și (în 1913) au cumpărat casa. Din fericire, ce a avut mai bun casa aceasta, în comparație cu alte case de pe Ecoului, a fost curtea destul de generoasă. Noi am putut să avem și o grădina de flori; în fața turnului erau numai butoaie cu flori, leandru, rodiu, filodendron, ficus. Și pe parcela asta erau niște alei făcute. Aici era un liliac. Când s-a demolat casa, în ‘84, am luat două lucruri vii din ea, că nu aveam altceva ce să iau: un pui de liliac și unul de rodiu. Nu ne-au lăsat să luăm sobele, dintre care cel puțin cea de la etaj era de patrimoniu.
*Casa și vecinătățile. Plan reconstituit
Imaginați-vă că lângă peretele de la casă alăturată erau zorele mari cât palma și aici era potecă cu flori de tot felul: petunii, regina nopții. (…) Bunicii îi plăcea să stea în șezlong, surorii mamei îi plăcea să cânte la pianină cu ușa la casă deschisă. Cânta Chopin, nocturne, valsuri, și bunica era în extaz; parfum de petunii, toate stropite proaspăt de bunicul în fiecare seară cu o stropitoare de metal. Asta este atmosfera în care am crescut, cu reminiscențe ale unei lumi apuse, dar care și-a pus amprenta asupra noastră.
Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu
Bunicul a făcut o mișcare foarte inteligentă, cam oportunistă, dar și-a salvat familia. În ’45 s-a înscris în PCR. Hodoronc-tronc. Nu făcuse politică niciodată. Și faptul că s-a înscris singur, așa, când era pensionar, deci nu conta deloc, a fost într-un fel modul în care a putut să-și păstreze casa. Casele de obicei ori erau închiriate de ICRAL, ori aveau alți proprietari, care stăteau cu chirie acolo. Și faptul că a putut să-și păstreze casa neîntrerupt, din 1913, când au cumpărat-o, până în ’84, când s-a demolat, a fost un mare succes. Bunicul era în PCR, dar bunica sfida în fiecare ceas al zilei orânduirea comunistă. Așa cum știa ea : când mergea la biserică sau când ieșea din casă cu o cruce mare de sidef, sculptata, la piept. În biserica Spirea Veche, avea strana ei, care era prima din partea stângă, cum te uitai la altar, cu numele ei gravat acolo. Avea un taburet dedesubt, pe care stătea sora mamei, când se duceau acolo. Ea nesmintit a mers înainte. Nu au impresionat-o, nu au speriat-o.
OS: Așadar casa a fost construită în 1913?
RS: Casa a fost cumpărată în 1913, dar nu arăta așa. Asta este o casă modificată (…) În locul acestui semiturn, semicircular, erau niște trepte și era o intrare cu o marchiză. Aici mergea până în spate, în bucătărie, și era o fereastră. Și aici era ușa de acces – intrarea de serviciu. Și aici se intra în beci. Aici era scara de serviciu care urca la etaj. Iar aici era o bucătărie foarte mare, apoi cămara, aici un sas. Și sufrageria. Dintr-un beci în celălalt se trecea printr-o arcadă. Țineam acolo lemnele, butoiul cu varză. Și aici, era o scară și intrai deasupra beciului, în spălătorie, și ieșeai pe terasă. În camera de aici, era un oberlicht.
IPC: Mi se pare o soluție foarte bună de ocupare a terenului pe colț. Și mi se mai pare interesant cum s-au raportat la niște elemente medievale: turnurile, crenelurile, care înlocuiau formele clasice. Cred că erați fascinată. Trăiați într-un soi de romantism, un fel de Ev Mediu.
RS: Da. Și avea 6 ferestre. Trei jos și trei la etaj plus turnul. Pe scară, ne jucam, copii fiind. Ne plăcea foarte mult scara din față. Noi am locuit în spate – asta a fost zona noastră de locuire. Aici era sora mamei și la parter erau bunicii.
Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu
OS: Cum de s-au gândit să locuiască fix în Uranus?
RS: Nu am să știu niciodată de ce au ales cartierul. Poate pentru că au locuit inițial cu chirie pe Lăzureanu și le-a plăcut zona.
La un moment dat, mama a făcut o demență senilă benignă, care nu a afectat-o enorm ; a rămas așa cum a fost toată viața – blândă, caldă, bună. Doar că pleca, în minte, mereu pe Ecoului 50. Dacă nu erai atent, mergea pe Ecoului. Și spunea “Am fost acasă.” – “Nu aveai cum, mami. Nu mai este Ecoului 50.”
Au fost foarte mulți evrei de pe stradă, și aproape toți au plecat. În ’61 s-au golit casele. Aveam o prietenă foarte bună la 51, deci pe partea cealaltă – a plecat în ’61 și parcă văd secvența : pe peronul Gării de Nord, cu lacrimile înnodate în bărbie, ea la geam. Pe ea o chema Paula Rivin. (…) Și alături, la 53, la parter locuia Robert Marcovici – mama lui a murit aici, în România, înainte să plece. A plecat și el, cu tatăl lui. La etaj, locuiau surorile Wafler – erau niște doamne drăguțe. Iar în vale, pe partea dreaptă, mai era o fată – Liana Victor, care era tot evreică și a plecat și ea. Mai era un compozitor, Rubinstein, care locuia în capătul dinspre Uranus al străzii. Era o casă acolo cu parterul îmbrăcat în marmură neagră, în exterior.
IPC: Casele lor fuseseră naționalizate, nu?
OS: Erau proprietari sau erau chiriași?
RS: Cei din familia Rivin erau chiriași. Ei erau din Iași, tatăl Paulei fusese chiar în trenul morții. Era un tip complet albit, la 30 de ani. La numărul 51, intrai, mergeai în spate, urcai la etaj la ei, iar în față, la parter, era doctorul Văleanu. Nu aveau curți.
OS: Dar copiii se jucau pe stradă, nu?
RS: Pe stradă! Nu trecea nici o mașină. Era extraordinar, o plăcere! Era o tihnă vara… ! Pe Ecoului, chiar din dreptul casei noastre, se accentua pantă în jos, era cea mai frumoasă perspectivă către Patriarhie și Adunarea Națională. Și veneau pictorii, își așezau șevaletul pe trotuar, sau chiar pe stradă, și pictau din zona asta. Îi vedeam și era o plăcere. Nu mai spun iarna. Iarna nu ne puteau aduna în acasă de la săniuş. Era o nebunie.
În timpul verii, se făcea întuneric seara, pe la 9, 9 jumate, și ne strigau de la toate porțile să intrăm în casă. Și mai era parfumul ăsta de flori. Mergeam cu copiii. Mergeam la furat liliac. Nu existau frigidere. Apăruseră răcitoarele într-un târziu, dar cine era nebun să care blocuri de gheață, să le spargă, să le bage în pivniță?
OS: Am înțeles că trecea ghețarul …
RS: Trecea. De exemplu, de ziua mea, care e la mijlocul lunii iulie, bunica îmi făcea înghețată de vanilie în șerbetieră și o punea într-o cutie de la masca de gaze. Avea mai multe măști de gaze de pe timpul războiului, în beci. Și bunicul se ducea, aducea blocul de gheață. Îl spărgea, punea în șerbetieră, era ca un butoiaș, învârtea la manivelă. Îmi mai aduc aminte de lăptarul care ne aducea lapte, iar bunicii însemnau cu cretă, pe tocul uşii. Vă dați seama ce relație era între ei, dacă ei trăgeau un băț cu creta ca să știe cât trebuie să-i plătească pe lună laptele.
OS: Era pe încredere.
RS: Era pe încredere. Păi puteau să șteargă din bețele alea, dacă erau niște oameni incorecți, și nu ar fi știut nimeni. Pentru că nu era mașină de spălat rufe încă în anii ’50, venea doamna Maria. Era o doamnă foarte bine făcută, care venea și spăla în spălătorie – exista cazan de rufe, la care se făcea foc, și unde se fierbeau toate rufele, care se spălau de mâna într-o albie de aramă.
Îmi mai amintesc cum bunicul punea murături asortate într-un butoiaș – pepene, măr, castraveți, roșie, varză albă, roșie, de toate – care trebuia plimbat prin soare și eu îl rostogoleam prin curte până la poartă și înapoi. Până zicea el “gata!”
Piesă vestimentară croşetată de Elena P. Truţescu, proprietară a imobilului din str. Ecoului nr. 50. Piesa are cca. 90 de ani vechime şi a fost realizată din aţă de Irlanda (Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu)
IPC: Și în cartier cu cine vă jucați?
RS: Cu Paula Rivin. Cu prietena asta a mea care a emigrat și cu care mă văd și acum.
IPC: Și în casa de la 43, cea foarte decorată?
RS: Acolo stătea familia Dudchievici. Lângă, era familia Barcarevici, la numărul 41. Lângă ei, la 49, locuia familia Caporalis. Era o casă cu garaj și, deasupra garajului, cu o terasă cu mușcate. Aici, pe strada Constantin Bosianu, era o librărie la colț. Și aici era magazinul Ferometal, la 109.
La Grădina de vară a cinematografului Coșbuc, era o plăcere să vii să vezi filme. Aici, mai era un magazin, se numea “Meinl” – era pe vremea aia o marca de cafea. Era o bogăție viața pe vremea aia. Urcai pe lângă Fabrica de Bere Bragadiru și, înainte să ajungi la piață, erau numai căruțe cu coviltir pline cu produse.
OS: Și de Paște cum era?
RS: Bunica respecta treaba asta. În Vinerea Mare, nu se dădea drumul la radio. Nu aveai voie să cânți în casă. Era foarte pătrunsă. Se făcea cozonac. Ouăle se înroșeau obligatoriu în Joia Patimilor.
În iarna lui ’54, când a fost jale, săracii bunici au rămas fără lemne. Și au ars gardul de la grădină. Au ars încălțăminte veche. Au ars scaune. Noi eram la Arad. La Arad, înfloreau migdalii. Bietul tata, s-a urcat în tren și s-a dus la București ca să-i salveze pe bunici. Tata, împreună cu alți nefericiți, au descărcat un vagon de lemne, le-a cărat pe o săniuță, a făcut nu știu câte drumuri, a apoi a spart lemnele. Că să aibă cu ce se încălzi. În ’55 am revenit de la Arad.
OS: Și câți ani ați avut atunci?
RS: Eram în clasa a 2-a, aveam 8 ani. Și am început școala la Ion Creangă, la 127, în cartier, chiar în capătul străzii Ecoului. Traversam Uranus și era școala. Școlile erau numerotate. 127 era asta, 126 era cea din Salvator. 124 era Romanescu. Și 126 era la Puișor.
IPC: Mergeați pe jos până la liceu?
RS: Nu. Luam tramvaiul nr. 2. Coboram pe Uranus și apoi traversam podul Izvor pe jos.
Arhiva familiilor Belu, Grigorescu/Scafeş şi Boulescu
IPC: Ce vă amintiți de atunci, cu demolarea?
RS: Din 1967, a rămas vărul meu, Dumitru (Puiu) Belu, în casă, până în ’84, cu soția și copilul și cu mama lui. Pentru că la demolare au considerat că sunt două familii, le-au dat un apartament cu două camere mătușii și lor un apartament cu trei camere, în Crângași.
Vărul meu poate să va spună mai multe. Am înțeles din poveștile lui că, întrucât demolarea s-a făcut pe etape, au trăit destul de prost în ultima perioadă. O perioadă destul de îndelungată. Și nu li s-a permis să ia nimic din casă.
IPC : Au stat în casă până în ultima clipă.
RS: Da, până când s-a putut. S-a tăiat curentul, s-au tăiat utilitățile – și pe urmă s-au mutat. Pentru ei a fost cel mai greu să lase casa. Am aflat despre demolare de la vărul meu, care lucrase la niște planuri de proiectare și ne spusese de o zona galbenă. “Acolo o să cadă, o să se ducă tot.” El a știut dinainte, noi tot am crezut că nu o să se întâmple. E păcat de cartierul asta. Avea o istorie…cu pompierii, cu luptele din Dealul Spirii…
OS: Arsenalul Armatei, stadionul….
RS: Așa, despre stadion…Nu multă lume știa că sub tribuna întâi era un bac, unde se antrenau canotorii iarna. Făceam forță acolo, că trăgeam la bac iarna. (…) După ce transpiram serios, coboram pe stadion și făceam ture, alergam. Erau concursuri atletice acolo, care au fost o minunăție, concursuri internaționale, cu sportivi fantastici. Am văzut-o pe viu pe Iolanda Balaci. Am fost legată de sport și de stadionul ăla.
OS: A fost un stadion foarte iubit de bucureșteni.
RS: Da și pentru că era mai intim. Nu era o monstrozitate din asta cu mii de etaje. Era un stadion care își servea scopul.
Stadionul Republicii. Foto: Andrei Bîrsan, anii ’80